Cum sa obtii ce vrei in viata

Daca crezi ca poti, vei putea; daca crezi ca nu poti, nu vei putea; totul porneste din mintea ta. Asa ca da putere gandurilor pozitive!

Universul lucreaza intotdeauna in favoarea ta. E lucru dovedit, va spun. ORICE vis ti se poate indeplini. Nu crezi? Asa e. Crezi? Asa e. Arma ta secreta este puterea gandului – tine mereu balanta pe +, nu pe -. Cand alegi sa fii optimist si sa vezi mereu partea buna a lucrurilor, esti mai sanatos si traiesti mai mult, asa spun studiile de la Harvard: „Optimismul ne ajuta sa ne vindecam de boli si sa ne recuperam dupa interventii chirurgicale. Si mai impresionant este impactul pe care il are gandirea pozitiva asupra starii de sanatate si longevitatii. Studiile arata ca o gandire optimista devreme in viata prezice o forma fizica mai buna si o rata mai mica de deces in perioadele de urmarire de 15-40 de ani” (website: Harvard Health Publishing).

E si placut sa fii mereu visator, sa te gandesti la bine si la frumos... Eu imi doresc sa stau pe plaja la soare, sa aud valurile marii, sa simt nisipul cald la picioare si sa mananc o inghetata pe sezlong. Pentru ca cred ca e posibil, o sa se intample. Nu in secunda urmatoare, poate peste cateva zile, o luna, doua... dar stiu ca va veni momentul, o data ce Universul proceseaza cererea. Fiindca da, totul incepe cu o „cerere” sau o cerinta in mintea noastra.

E un intreg proces, pe care as putea sa-l „traduc” intr-o diagrama de proces, ca diagramele pe care le aveam puse pe peretii din cubicle de la serviciu, de pe vremea cand mergeam la birou – simplificat, ar arata asa:

Asa functioneaza legea atractiei – iti atragi in viata ceea ce iti doresti cu adevarat: „Legea Atractiei este un principiu universal care functioneaza deja in viata ta. Incepi sa te gandesti in mod intentionat ce anume vrei sa atragi – elemente precum bani, dragoste si relatii, sanatate si spiritualitate – astfel incat sa faci Legea Atractiei sa functioneze in beneficiul tau.” (website: Esente de success)

Sunt foarte multe surse care vorbesc despre asta si cu cat te documentezi mai mult cu atat lucrurile vor face mai mult sens.

Inconjoara-te de oameni optimisti, care te inteleg si te ajuta in ceea ce vrei sa faci. Tine-i la distanta pe cei negativi, care te trag in jos sau iti strica starea de spirit. Si cand ti se intampla ceva „rau”, alege atitudinea pe care o ai fata de situatia respectiva. Cum spuneam si intr-un articol mai vechi aici… felul in care gandesti, atitudinea fata de ce se intampla in viata ta face diferenta intre a fi stresat, deprimat, si a merge mai departe cu succes.

Invinge-ti teama! Sau mai bine zis, daca iti este teama, controleaz-o tu pe ea, ai incredere ca poti sa o depasesti. Eu mi-am invins fobia de zbor. Cum? Continund sa zbor cu avionul si inca pe distante foarte mari (Romania Canada, dus intors, de nenumarate ori) si schimandu-mi gandurile, privind partea pozitiva a experientei de fiecare data. Ai emotii, si ce daca? Mergi inainte. Nu functioneaza? Intoarce-te la pasul 2, la vizualizare. Placerea de a-ti imagina „cum ar fi daca” va fi mai puternica decat frica si te va motiva sa continui.

Va las cu aceste ganduri, ca vreau sa imi cumpar un costum de baie pentru la plaja. Vedeti fata aia cu palarie de paie, ochelari de soare si un coctail in mana dreapta, care va face cu mana zambind, de sub umbrela? Eu sunt.

Vise placute!

This is me, Part 3

This is me part 3 by Maria Sterea

THIS IS ME!

This is me by Maria Sterea

https://www.canva.com/design/DADU-ZKHN0s/LU4cjMeM5YyM-Xs_HiIAqw/view?website#2:this-is-me-accomplishments-passions-memories:6

Domnnul Pogorescu

Cartierul din strada Muncii e un amalgam de blocuri cenușii, unele de patru, altele de zece etaje. O înșiruire de ferestre și balcoane - cutii suprapuse, anexe de vieți omenești: balcoane lungi, închise cu termopan, în care se văd cearșafuri albe întinse la uscat; balcoane mici, cu rame de metal ruginite, unde se văd cutii de carton, vase de bucătărie, electronice vechi. În altele cresc flori de toate culorile, ca în mini-sere. Într-unul sunt două biciclete, în altul un dulap de bucătărie, fost alb o dată, plin cu căni și farfurii.

În blocul 17C, la etajul nouă, apartamentul 80 are un balcon mic, ne-închis cu geamuri, o raritate printre balcoane. În el se vede spătarul unui scaunun înalt de lemn, tapițat, de un verde șters de timp și uzură. Și un ficus înalt, care e încă verde, în colțul din partea dreaptă. Nimic mai mult. E balconul domnului Pogorescu. În fiecare dimineață, în jurul orei nouă, dacă te nimerești în zonă și te uiți în sus la etajul nouă, vezi un bătrânel uscat, cu părul alb, care stă nemișcat pe scaun. Îi place să-și înceapă ziua privind afară lumea, să asculte zarva vrăbiilor, să vadă mașinile care pleacă din parcare, să închidă ochii pentru câteva minute și să-și citească gândurile/imagineze cine știe ce. Apoi intră în casă după ce, uneori, udă ficusul cu o cană cu apă.

După-amiaza domnul Pogorescu iese la plimbare cu cățelul lui bichon, pe nume Ham. Prescurtare de la Hamlet (totodată nume perfect ca să poată fi strigat pe limba lui). Bichon-ul are blana la fel de albă ca părul bătrânului, e jucăuș, aleargă după vrăbii, latră la copiii care se întorc de la școală. Dar cel mai mult se bucură când vecina Marga îl ia în brațe să-l mângâie. “Cine e cel mai scump cățel? Tu ești, drăgălaș mic! Hai să-ți dau un biscuite, vrei un biscuite?”, îi spune ea mereu, lăsându-i după alint în blăniță un parfum de trandafiri. Cu domnul Pogorescu schimbă plezanterii pe scurt, de parcă brusc nu mai are timp de nimic: ”E frumos azi afară, nu, n-o să plouă, mă duc la tramvai, o zi bună!”

Seara, televizorul îi ține de urât bătrânului. Știrile, apoi un documentar despre gările din România îi ocupă mintea până la culcare, dacă nu vine nimeni pe la el. Multe săptămâni la rând, nu vine nimeni. A trebuit să se obișnuiască singur, după moarte soției, Ileana, cu câțiva ani în urmă. Copii nu au avut, rudele care au mai rămas în viață s-au răspândit care pe unde. Pentru el, zilele se trec toate la fel – deosebite doar de căldură ostoitoare vara și frig iarna.

Într-o zi, s-a întâlnit în parc cu un prieten vechi. Nu se mai văzuseră de vreo trei ani. Fane are nepoți în grijă, soția lui e bolnavă.

- Nicolae, ia uite, ești zdravăn, la 80 de ani! Singur, singur, dar bine că ești sănătos!, i-a spus Fane.

- Eh, mă supără când una, când alta, dar încă pot să mă mișc. Da singurătatea e grea... n-am cu cine schimba o vorbă. Ham nu vorbește. n-ai vrea să treci pe la mine să jucăm șah, ca pe vremuri...?v - Cum să uit? Câștigam mereu. Păi aș vrea... să văd cum să fac. Tre să ajung la farmacie, dar vin după. Unde stai, tot în 17C?

- Tot, tot. Atunci te aștept mai pe seară, bem și un pahar cu vin bun, îl am de la aniversarea căsătoriei... mai știi ce frumos am petrecut atunci?

Și-a așteptat domnul Pogorescu... cu jocul de șah așezat pe masa din bucătărie, după ce a șters cu grijă fiecare piesă în parte, cu sticla cu vin scoasă din cămară, cu două pahare. A trecut o jumătate de oră, a trecut o oră... ”Cine știe, s-o fi oprit să ia ceva de la magazin, să nu vină cu mâna goală”. După două ore, deja se înoptase de-a binelea, și nici urmă de Fane. Dezamăgit, bătrânul pune cutia de șah la loc în bibliotecă. ”Ham, mergem la culcare. Fane nu mai vine”. Cățelul a văzut că stăpânul își lasă papucii la pat, s-a cuibărit pe pătură lângă el și au alunecat în lumea viselor.

Dimineața se prevede la fel ca ultimele o sută de dimineți – o brânzoaică la mic dejun, meditația pe balcon, plimbarea cu Ham în jurul blocului, lumea preocupată din jurul lui. Își amintește de mâncarea bună pe care o făcea Ileana... îi e poftă de tocănița ei de pui cu mămăligă. Poate n-ar fi rău să treacă pe la market să cumpere ce trebuie pentru rețetă. Înăuntru o vede pe doamna Mirela, vecina de la opt, care se uita la o ladă cu mere roșii. Îi zâmbește politicos, ea formează un ”bună ziua”, apoi își văd fiecare de treabă. Peste câteva minute, se nimeresc amândoi la ieșire. Afară începuse să plouă tare, iar doamna Mirela nu avea umbrelă.

- Știți, și eu tot acasă merg. Haideți sub umbrela mea, e destul de mare pentru doi, s-a oferit domnul Pogorescu.

- Mulțumesc, sunteți amabil!

Sub umbrela mare, neagră, se adăpostesc de ploaie până la intrarea în bloc. Pe drum, doamna Mirela i-a spus că a luat mere pentru plăcintă. Domnului Pogorescu îi place foarte mult plăcinta cu mere, n-a mai mâncat de mult. Și a auzit că merele de la market sunt aduse de undeva de la țară, nu sunt de import. Un lucru bun, având în vedere că atâtea fructe și legume sunt venite din cine știe ce țară, stropite cu chimicale, crescute în sere. El ar fi plantat multe într-o grădină, dacă n-ar fi locuit la bloc. Și ar mai fi spus și de rețeta de plăcintă a Ileanei, dar odată ajunși la lift, vecina l-a întrerupt. I-a zis că trebuie să se ducă la fiica ei, de la doi, și că o ia pe scări.

“Eh, dacă ai la cine să te duci, te duci. Eu mă duc la singurătate...”, s-a auzit în lift vocea domnului Pogorescu.

După-amiază, o aromă de scorțișoară și mere coapte l-a făcut să scoată nasul din ziar pentru o clipă: plăcinta doamnei Mirela era gata. Bătrânului i-a trecut prin cap că i-ar plăcea să guste și el o bucată. Poate vine vecina și îi aduce, ca mulțumire că a ajutat-o cu umbrela. Sau poate că nu... ce-i datorează lui, un om uitat de vreme și de lume? Lasă că e bună și tocănița lui, din care și-a pus o porție, să acopere celălalt miros dulce din bucătărie. L-a servit și pe Ham cu puțină pâine muiată în sos, că i-o fi fost și lui poftă. Până la ora zece, n-a venit nimeni la ușă. Domnul Pogorescu nu știe exact de ce, dar iar s-a dus la culcare cu o apăsare în suflet.

Peste câteva zile, se duce la magazin să-i cumpere mâncare lui Ham. Are de traversat o trecere de pietoni, dar bine că e semafor. Când se face verde, începe să treacă strada, mai încet astăzi, că-l doare un picior. Nici nu apucă bine să ajungă la jumătate, că din stânga se aude un claxon: ”Hai mai repede, moșule, fi-ți-ar picioarele să-ți fie! Tre să ajungem la muncă, stai acasă dacă nu mai poți să mergi!”, i-a strigat un șofer nervos prin geamul deschis.

Mai mult speriat decât supărat, domnul Pogorescu lasă capul în jos și se grăbește cât poate. Nu e prima oară când e repezit de un străin. În tinerețe, a fost și el șofer, unul înțelegător și calm. A fost un om cinstit, respecta regulile, legea. Așa a ajuns la optzeci de ani fără să deranjeze pe nimeni.

Cine a coborât în seara aceea din lift la etajul nouă, a auzit un cântec vechi venind din apartamentul 80: “Unde s-au dus, când au apus anii de sus ai gloriei lor? Unde-s pistoalele unde-s pumnalele, caii și flintele haiducilor?”

De vreo două săptămâni, domnul Pogorescu e din ce în ce mai trist. Plânge când iese în balcon dimineața. Nu-l mai plimbă pe Ham în fiecare zi câte o jumătate de oră, ci doar cât să-și facă nevoile. Îl dor oasele, îl doare stomacul, îl doare sufletul... I se pare că viața e grea de trăit.

Într-o dimineață Ham se trezește singur în pat. Stăpânul nu e la baie, nici la bucătărie, nici în sufragerie. Ușa de la balcon e deschisă. Ham aude zarvă jos, pe trotuar. Voci de oameni, un sunet ca de alarmă... Nu înțelege ce se întâmplă, începe să latre. Se uită la ușa de la intrare. ”Ai plecat fără mine? M-ai uitat acasă? Vii să mă iei?” parcă ar spune plânsetul lui. Se mai uită o dată în fiecare încăpere, dar nu simte nimic diferit, doar lipsa stăpânului. Nu vrea să mănânce, e prea agitat. Se așază pe canapea să-l aștepte, cu ochii la ușă. Cât să fi trecut? Cinci minute, o oră, jumătate de zi? Ham nu știe să măsoare timpul în timp, ci în ”ce se întâmplă acum”. Până acum ar fi trebuit să se întoarcă deja de la plimbare cu stăpânul. Deodată, aude cum umblă cineva la ușă. Într-o secundă, ajunge în holul de la intrare. Ușa se deschide și vede două siluete, un bărbat cu șapcă albastră, haine albastre, și o femeie care miroase a trandafiri: ”Cățel scump, drăgălaș mic! Vii cu mine acasă tu, sărmanul, nu mai ai stăpân. S-a dus la soție”.

Ham e într-un balcon mare, cu geamuri prin care bate soarele și-i încălzește blana albă. Îi place să stea pe covorul gros, pufos, în locul cu cea mai multă lumină de la soare. Poate chiar să alerge dintr-un capăt în altul, când îl urmăresc copiii. Se ascunde după masă, după scaune. Aici e o masă mare și patru scaune cu pernuțe roșii. Merge la plimbare de două ori pe zi, o dată cu stăpâna, apoi cu copiii. Merge în parc și-n alte locuri pe unde n-a mai fost înainte. Din când în când se oprește pe trotuar în dreptul balconului de la etajul nouă, se uită în sus și latră o dată. Scaunul nu se mai vede. Ficusul e uscat, uitat de vreme și de lume. Băiatul îi aruncă o minge colorată, iar Ham într-o secundă aleargă să o prindă.

Mâna sus cine nu crede în destin

“The truth is you’re making your own destiny. Don’t wait for it to come to you.”

Asta i-a zis ghicitoarea-vrajitoare Marisei Tomei in filmul “Only you”, după ce i-a prezis numele bărbatului care i-ar fi fost sortit. Și știți ce? Sunt de acord cu ea. Nici eu nu cred în destin. Destinul și-l croiește fiecare. E varianta grea de acceptat asta, pentru că sigur că e mai ușor să spui “așa a fost să fie, sau să nu fie, nu mi-a fost sau mi-a fost scris, ce să fac... dacă e să se întâmple, o să se întâmple”. Te absolvi de responsabilitate, nu? Ai vrea să te muți din apartament la casă, să plantezi leuștean în grădină, dar dacă nu ți-e scris, ce să faci? Soarta! Nu se poate, ai încercat, te-ai gândit cum să faci, dar nu se întâmplă. Eu zic că se întâmplă dacă vrei cu tot dinadinsul. Nu vine nimeni să te mute de la soare la umbră, mută-te deci singur. Cere ajutor, întreabă cum să faci, și fă-o. Nu-i ușor, ziceți? Nu e. Dar eu aleg să cred că eu am frâiele căruței vieții mele în mâini și dacă nu ajung la destinație, e pentru că nu am luptat destul, nu pentru că nu e scris în stele. Stau și mă gândesc cum vine treaba asta, fiecare să aibă scris (undeva, unde?) un destin undeva acolo, în univers... Trilioane de destine pentru fiecare om născut pe fața pământului. Ce rost ar avea să fie așa? Și până la ce nivel ne-ar fi scris, adică e hotărât chiar tot sau cum?

Andreea Pătrașcu, destin: se naște marți, într-o zi de Septembrie. operată de apendicită la 10 ani, învață la liceul pedagogic, nu este o elevă bună, dă la ASE, dar nu intră, dă la Științe Politice la particulară, intră, lucrează într-un birou ca secretară, se căsătorește cu Paul Dumitru, au o fetiță cu dinții strâmbi, soțul o bate de două ori, ea nu-l lasă, că e soție devotată la bine și la rău, are talent la făcut prăjituri, stă acasă să crească copilul, nu-i place culoarea galben, se îmbolnăvește de diabet la 46 de ani, îi moare soțul la 47, rămâne singură pînă la adânci bătrâneți, copilul pleacă în Italia și uită de ea. Sfârșit.

Dar dacă ar fi așa, pentru că fiecare alegem ce facem cu viața noastră?

Andreea Pătrașcu, viața: se naște marți, într-o zi de Septembrie. Operată de apendicită la 10 ani, învață la liceul de arte, pentru că-i place să deseneze, este o elevă talentată, studiază pictura, îi plac animalele și se căsătorește cu Radu, care lucrează la un adăpost de animale, sunt fericiți, au împreună două fete, se mută cu toții în Norvegia, unde se adaptează, învață limba, cumpără o casă, ea vinde tablouri, trimite fetele la facultate și trăiesc fericiți până când le vine timpul.

Îți faci viata așa cum crezi, cum vrei, cum poți, în funcție de familia în care te naști, educația pe care o primești și pe care o alegi, relațiile pe care le cultivi, dorințele pe care le ai. Două lucruri nu le poți alege pentru tine: când te naști și în ce familie (deși am auzit și contrariul, teorii complicate cu sufeletele copiilor care își aleg părinții...), în rest, ai doar drumuri de ales.

Horia Brenciu zice bine în cântecul lui Sunt cine vreau să fiu... Mesajul e foarte pozitiv. Când viața te doboară, tre să te ridici, să crezi în tine. “Când îmi merg toate prost, nu mai știu cuvântul speranță... Poți să dai vina pe cine vrei, dar până la urmă TU vei conta!” Tu beneficiezi de roadele muncii tale, datorită ție, nu destinului. Nu tre să stai să aștepți, să lași lucrurile la voia întâmplării. Sunt anumite lucruri care ți se întâmplă și pe care nu le poți controla, care nu țin de voința ta: anumite boli, vremea, culoarea ochilor, țara în care te naști, familia. Multe însă țin de tine. Ai vrea să pleci în vacanță la Paris la vară. Dacă te-apuci și planifici din timp, strângi bani și îți faci din asta un țel, atunci șansele sunt mai mari că vei posta pe Facebook un selfie cu Turnul Eiffel decât dacă cheltui banii pe loz în plic și lași soarta să decidă “la Paris sau tot plictis”. Că ai vrea să nu plouă deloc cât te plimbi prin Jardin de Tuilleries, asta nu prea poți să controlezi. Și-atunci zici “ce-o fi o fi”!

E un mecanism de apărare, acest “nu mi-a fost scris”. Când nu-ți iese ceva, n-a fost să fie. Poate... dar fă tot ce ține de tine. În loc de “ce e scris în frunte ți-e pus”, hai să zicem „ne scriem povestea în fiecare zi”.

How would you like to sleep in a pod?

It’s the middle of the night. The whole house is quiet, covered in darkness. Suddenly, I hear footsteps on the stairs, followed by a shuffling noise by the bedroom door; a silhouette is approaching the bed, I’m really scared, and I start screaming. I wake up. I’m screaming. It was a nightmare. This is a recurrent dream of mine, when someone is in the house, then entering the bedroom.

I’m sharing this here, those who want to psychoanalyze the dream, please feel free. But that’s not the point though… A lot of bad things can happen while we’re sleeping. What if an earthquake or a fire or another apocalyptic event happens at night? Not just that, but so many times we could not sleep because our neighbors were partying. I think we need to be more protected in the most vulnerable, intimate area in our home: the bed. I envision this sleek, sound proof sleeping pod, a smooth sphere or cylinder, with incorporated speakers and LED lights, soft sheets, and a shelf to store a few items. I’d feel so protected, because I’d be locked inside; the door or glass wall would only open from inside. There’s air coming in, you can listen to music, it’s like a nice, little safe bubble, where you can rest peacefully. A crazy man can enter the bedroom, but they could not hurt you in the pod.

They actually exist – check these out. They’re too expensive to buy, for now. So I’ll just keep locking the doors and rely on the alarm system.

If I can’t afford one, there are people – or better said companies – who can. If you’re a traveler, you might come across a sleeping pod at the airport, you can book hostels with pods, talk your manager into buying one for the office, or even take a nap in one while at the mall. Hopefully one day I’ll come across one and I’ll be sleeping like a pea in a pod.

The hiring interview: questions that I would like to hear

(Photo: shutterstock)

There are these standard interview questions that we all hear every time we shake hands with HR: why have you applied for this job? What are your strengths? What are your weaknesses? Can you multitask? and my all-times favorite (NOT), Where do you see yourself in five years? And then there are really interesting questions, that interviewers rarely ask. You can measure a good job through the interview also. Did you like the interview? Chances are you’ll like working for the company too.

As an experienced interviewee, and beginner interviewer, the hiring process does not intimidate me anymore. I’ve been asked hundreds of questions, most of them repetitive, some of them different, interesting, I know all the ins and outs, there are no secrets. Only ways to make the experience better.

When I had to wear the interviewer’s hat, I liked asking questions and getting to know the other person (see, I didn’t say “candidate”). It’s amazing how you get a feel of their intentions, how you feel right away if they were a good fir for the role or not. If they’re telling you what you want to hear or if they’re being honest. Ask the right questions, ask good questions, and you’ll see who you’re talking to.

There are shy people, who have the know-how, but won’t ace an interview, because they are too nervous to think about good answers. Other people are rehearsing the answers beforehand and tell you what you want to hear, as in this scenario: “Are you okay with working overtime and sometimes weekends? Oh, absolutely, anything to make the company more successful! My family won’t mind”. This question, by the way, I don’t even think should be asked during an interview, as it’s forcing the interviewee to come up with a positive answer. Others come unprepared, hoping that they will somehow nail it, by winging it. I think it’s more important to know the person in front of you, more than the professional. Address the candidate, yes, but address the person, too. Find out If they’re passionate, willing to learn, team players, good communicators, good listeners… Weight out soft skills against hard skills. But don’t ask someone “what are your soft skills?”. You’d rather want to discover them, by asking them questions or asking them to give examples of a situation where they proved helpful.

One other thing I’d do, if I had hiring authority, after the interview, I’d ask them if they’re curious to see the “premises”. Someone at my old job actually did this with some candidates and I applauded it. I’d show them the offices, the kitchen, the printer room. I, for one, am always curious to see what that place looks like, not just one of the meeting rooms where I sat for an hour. What if I get the job, but then discover that I hate the place? What if I don’t like the colors, or if it’s too cold, or I don’t like the carpet, or the noise, or the smell? Or, the opposite, I really like the ping pong table, the indoor slide, the painted unicorns on the walls, the fresh fruits in the kitchen, the balmy air, the palm trees in the corners. I’d have something to be excited for, I mean, who wouldn’t want to come to work and be surrounded by palm trees and unicorns, while crunching numbers all day long? I see the interview like a free discussion. Not rigid, intimidating. Make the other person feel relaxed, make them want to talk to you more. You also have to attract them in your team, to your company, it’s not just about them wanting the job.

Here are a few interesting questions that I would ask:

It’s your friend’s birthday. Do you get them a present, if so, what?

A bad answer would be if they say “oh, I don’t know… I never know what my friend would like”. You don’t know your friend very well, you don’t care enough… would you make an effort at work, to prove that you are a team player? If they say, “I’d make them something myself”, well… I think these people are really special. Give them a chance If they also have the right experience.

You see/hear a colleague yelling angry. What do you do?

“I might get angry too”, or “I’m the one who yells at people” – whops, anger issues?

What is your most favorite activity?

Are they an active person, an intellectual, a creative person, a boring one, a passionate person? “Doing nothing” – laziness?

If you go on a deserted island, what 3 objects would you bring with you?

“Nothing, cause I'd never go on a deserted island” - interesting...

What are you passionate about?

“Making good food, which is why I’m the best chef you’ll ever hire” - !!!

What would make you quit your job?

“Receiving 100 emails in a week” – is this a good reason to quit? Maybe, if the main purpose of your job was to keep the emails down to 10 per week.

Here are some good questions that I heard:

If you were a tree, what kind of tree would you be and why?

If the company was a bicycle, what part of it would you be and why?

How would you describe yourself in 3 words?

If you had a day off and all the resources/money you need, what would you do?

I'm sure you also navigated through this confusing world of interviewing, at least a few times during your career. What are your favorite interview questions?